Marea Neagră a fost caracterizată în modul cel mai succint şi inspirat de către oceanograful rus M.N. Knipovici, în anul 1933, ca „unicum hidrobiologicum”, datorită principalelor ei caracteristici fizice, chimice şi biologice comparativ cu cele ale altor mări şi oceane.
Această caracterizare este valabilă şi priveşte, printre altele:
- configuraţia şi dispunerea platformei continentale (şelf)
- stratificarea coloanei de apă într-un strat oxigenat (biotic) şi altul anoxic în proporţie de 87% (abiotic), separate la o adâncime de aproximativ 150-200 m
- absenţa practic a amestecului vertical între stratul superficial şi cel profund
- cel mai pronunţat conţinut de hidrogen sulfurat (H2S) al apelor de adâncime din lume
- aportul de apă dulce foarte accentuat cu conţinuturi crescute de săruri minerale (nutrienţi) şi compuşi fotoabsorbanţi (detritus), îndeosebi din cauza Dunării (cel de al doilea fluviu ca mărime din Europa), a Nistrului, Niprului, Bugului şi Kubanului
- schimbul debil de mase de apă cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor (adâncă de circa 100 m)
- variaţii spaţiale şi temporale ample ale proprietăţilor fizice şi chimice (cu precădere în colţul nord-vestic)
- salinitatea redusă la circa jumătate faţă de cea proprie Oceanului planetar de la 18-19% la suprafaţă în larg la aproximativ 22,5% la adâncimea de 2.000 m
- compoziţia uşor diferită a raporturilor ionice (ropia) faţă de cele din Oceanul planetar.
Unele similitudini apar numai cu Marea Adriatică şi Marea Baltică. Flora şi fauna mai sărace au fost compensate anterior de productivitatea lor biologică înaltă. Un număr relativ mic de specii alogene (exotice) au invadat acest mediu particular în cursul deceniilor recente.
Caracterizarea generală, degradarea ambientală aferentă şi istoria fascinantă a Mării Negre au fost actualizate de autori diverşi în contexte diferite (de ex. Grigore Antipa, 1941; Gheorghe Brătianu, 1969; Iuri I. Sorokin, 2002, Emil Vespremeanu, 2004, Charles King, 2005).
De la începutul celui de al cincilea deceniu al secolului al XX-lea, Marea Neagră a suferit modificări majore care au contribuit la un dezechilibru ecologic sever:
- intensificarea eroziunii costiere
- degradarea continuă a calităţii apei de mare din cauza eutrofizării crescânde până la finele anilor ’80
- extinderea hipoxiei şi/sau anoxiei
- creşterea posibilă a concentraţiilor de H2S în straturile eufotice
- poluarea prin acumularea continuă a agenţilor poluanţi atmosferici şi de origine terestră precum metalele grele, radionuclizii, petrolul, erbicidele, pesticidele şi detergenţii
- diminuarea semnificativă a diversităţii biologice (biodiversităţii)
- declinul grav al resurselor vii
- dezvoltarea explozivă ocazională a numitor nevertebrate – precum ctenoforul Mnemiopsis leidyi care se hrăneşte cu zooplancton trofic şi icre şi larve de peşti sau gastropodul Rapana venosa, care se hrăneşte, în principal cu scoici.
În ceea ce priveşte vasta problematică actuală a biodiversităţii, sunt demne de menţionat următoarele fapte:
- un ecosistem evident diferit faţă de cel documentat în deceniul şase;
- o tendinţă de reabilitare a ecosistemului costier după mijlocul deceniului opt;
- o anumită ameliorare a parametrilor de calitate a apei şi a proprietăţilor structurale şi funcţionale ale organismelor vii (biota) în comparaţie cu condiţiile mijlocului deceniului şapte până la începutul deceniului nouă.
Ameliorarea considerabilă a ecosistemului pelagic din vestul Mării Negre se datorează diminuării presiunii antropice susţinute de refacerea relativă a ecosistemului bental, chiar dacă încă fragil şi dovedită de: restabilirea unor populaţii de alge macrobentale, creşterea diversităţii fito- şi zooplanctonice, scăderea „înfloririlor” fitoplanctonice în intensitate şi frecvenţă, sporirea zooplanctonului trofic prin reapariţia unor specii native care îi aparţin.
Stocurile de peşte (resursele halieutice) sunt încă dezechilibrate, depinzând de desăvârşirea măsurilor de conservare, protecţie şi gestionare a acestora pe termen mediu şi lung. Mai există desigur goluri numeroase în cunoaşterea ştiinţifică aprofundată a biodiversităţii ca urmare a absenţei unor date de monitorizare suficient de cuprinzătoare în toate cele şase state costiere.
Deteriorarea ecosistemică antropică denotă o rată lentă de reabilitare în ciuda eforturilor de refacere, de exemplu faţă de Marea Baltică şi Marea Nordului. Eforturi considerabile au fost întreprinse la nivel naţional, regional şi internaţional după 1990, prin diferite angajamente (organizaţii, reuniuni, cadrul juridic, cooperări, proiecte şi programe de cercetare-dezvoltare, gestionare, inovare) vizând iniţiative benefice pentru salvarea acestei mări încă periclitate grav.
Integrarea Mării Negre în contextul dreptului mării şi al cadrului legal de protejare a mediului Mării Negre este de cea mai mare actualitate.
Preocupările comune prezente şi rezultatele oceanografice asupra Mării Negre acumulate în timp confirmă rolul remarcabil al predecesorilor noştri Emil Racoviţă, Grigore Antipa şi Ioan Borcea şi importanţa deosebită a Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” de la Constanţa în progresul continuu al ştiinţelor mării în România.
